În atenția studenților de la specializările Cinematografie, Fotografie, Media și Jurnalism, dar și a celor înscriși la masterele Media online și imagine instituțională sau Management și antreprenoriat cultural: a apărut la Editura Universitaria o nouă carte semnată de prof. asociat dr. Florin Constantinescu, „Bazele imaginii”. Lucrarea se adresează atât creatorilor de imagine (regizori, directori de imagine, cameramani, fotografi, videojurnaliști etc.) cât și celor care vor să pătrundă în universul criticii de film, filmologiei sau comunicării audiovizuale.
„Cu o istorie de aproape două sute de ani, imaginea reprodusă mecanic, prin prima sa formă – imaginea fotografică – a fost martorul fidel al marilor transformări pe care le-a suferit lumea modernă. A apărut pentru prima dată în deceniile de început ale secolului XIX și a fost rezultatul unor perfecționări ale camerei obscure, precum și a studiului luminii sau a sensibilității la lumină a sărurilor de argint, care s-au întins de-a lungul câtorva secole.
Trăim într-o lume a imaginilor. Sună ca un clișeu, dar evoluția ultimilor 40-50 de ani relevă cu prisosință acest lucru. Imaginea a devenit un mod de exprimare care a răspuns nevoii oamenilor de a comunica mai eficient sau de a-și memora experiențele trăite. Apariția cinematografului, ca o evoluție firească a imaginii fotografice, apoi, mai târziu, a televiziunii, au consolidat regatul imaginii vizuale ca fiind cel mai important și puternic mijloc de comunicare în civilizația contemporană.
Dacă invenția tiparului a potențat gândirea abstractă, plasând cunoașterea deasupra spectacolului și comunicării, prin textul tipărit, mass-media contemporană a impus puterea imaginii, cu atributele sale concrete, speciale, care desființează limitele de conținut ale comunicării. Imaginea ne pune la dispoziție cea mai avansată infrastructură pentru transmiterea informațiilor complexe, abstracte, analitice și cuprinde cele mai importante date reale și concrete despre orice lucru vizibil și orice experiență trăită.
Cele mai importante caracteristici ale imaginii reprodusă mecanic sunt construite prin capacitatea acesteia de a opera cu orice fel de concepte, atât figurative cât și abstracte, precum și cu orice tip de entități vizuale concrete, suportând categorii largi de codificări. În același timp, prin manipularea arhitecturilor compoziționale, imaginea ne oferă și nesfârșite posibilități de operare cu simboluri și de creare a unora noi.
Pe de altă parte, acest tip de imagine reprezintă un bun cultural extraordinar, cu o mare valoare documentară, dar și artistică. Dependența valorii de timp este dată de faptul că imaginea reprodusă mecanic, spre deosebire de celelalte produse vizuale oferite de artele plastice, cuprinde informații reale, veridice, solide. O pictură realizată în secolul XV se poate realiza cu ușurință și în 1850, 1970 sau 2025, tot așa cum o sculptură realizată în timpurile Romei antice se poate reface ușor în zilele noastre. În schimb, imaginea reprodusă mecanic nu, pentru că reprezentarea vizuală pe care aceasta a surprins-o la un moment dat, nu mai există.
Din acest punct de vedere, imaginea reprodusă mecanic, chiar de la începuturile ei, a înregistrat cultura, istoria și prezența fizică a omului mai bine decât oricare altă formă de artă, depășind cu mult pictura, desenul, grafica sau orice altă exprimare vizuală desfășurată în plan bidimensional. Caracterul documentar al imaginii a fost printre primele caracteristici remarcabile ale limbajului său specific. A. Feininger spunea, de exemplu, că într-o fotografie document “se combină abordarea plină de imaginație și prezentarea creator – artistică pentru a reda subiecte din viața de toate zilele în forma cea mai eficace”. După depășirea complexului față de artele plastice din a doua jumătate a secolului trecut (fotografia pictorialistă), prin fotografia directă (eng. straight photography) s-au identificat elementele specifice care țin în special de autenticitate și surprinderea semnificației și esenței unei experiențe prin alegerea momentului de fotografiere.
Societatea contemporană și-a sporit atât de mult complexitatea și dimensiunile încât nu mai este una a unui public specializat, ci una a maselor, acest fapt fiind datorat mijloacelor de comunicare în masă. Având o foarte largă răspândire, imaginea reprodusă mecanic, transmisă prin orice canal, are un caracter universal, fiind mediul cel mai des folosit în comunicarea mediatică. Fie că este folosită în presă, publicitate sau în paginile web de pe internet, fie că este folosită de artiștii vizuali, în format tradițional sau digital, aceasta a fost încoronată ca regină a comunicării, cu unul dintre cele mai importante roluri de comunicare și educare a unor largi categorii sociale.
Caracterul imaginii prezintă o puternică dualitate. Poate fi obiectivă, atunci când este omniprezentă în produsele documentare, jurnalistice sau cercetarea științifică, iar valențele sale formative și informative îi conferă un loc important în procesul de educare. Poate fi subiectivă, atunci când devine mediu, unealtă și spațiu pentru exprimare și producție de artă. Câștigându-și locul în familia artelor vizuale, imaginea fotografică se întâlnește pe simezele muzeelor și galeriilor, alături de pictură, sculptură, grafică, desen, ceramică și alte medii specifice artelor plastice, fiind astăzi unul dintre cele mai utilizate medii artistice folosite în instalații, performance, happening sau proiecte de artă conceptuală. Imaginea filmică ne-a dăruit cinematografia, cu superbele sale opere vizuale cinematografice. În același timp, imaginea se constituie ca o realitate culturală, estetică și economică cu implicații diverse în viața oamenilor. În istoria sa relativ scurtă – raportată la scara temporală a civilizației umane, de circa 170 de ani, aceasta s-a afirmat cu o deosebită forță în ceea ce privește vocația sa populară, devenind un fenomen de masă.
Această lucrare, însă, nu-și propune să analizeze vocația populară sau aspectele de natură socială sau antropologică legate de existența sa, ci construcțiile de mesaj, sens sau simbol, respectiv modelările de percepție pe care le produce, analizând cele mai importante moduri de construcție a arhitecturii compoziționale. Altfel spus, ne interesează doar acel palier în care imaginea vizuală funcționează ca un produs cu valențe de ordin estetic și comunicațional, care o poziționează în categoria artelor vizuale.
Este evident că pentru a produce o imagine vizuală care să integreze cele mai avansate și rafinate mijloace de expresie, coduri sau simboluri sau pentru a putea decodifica și înțelege semnificațiile sau mesajele, inevitabil, trebuie deprinse anumite cunoștințe tehnice și tehnologice. Fără înțelegerea și stăpânirea acestora, realizarea unei imagini complexe este imposibilă sau nu va depăși „calitatea artistică” a uneia realizate de un amator.
De la bun început, însă, categoric, trebuie conștientizat un aspect extrem de important: cunoștințele tehnice sunt extrem de necesare, dar nu și suficiente pentru a fi un bun creator de imagine. Acestea trebuie dublate de o cunoaștere profundă a noțiunilor de estetică și compoziție a imaginii, a mecanismelor percepției, a modurilor de construcție a codurilor sau simbolurilor și a celor în care funcționează comunicarea vizuală. Sunt suficiente acestea? Nu cred că mai există cineva care să creadă că un produs artistic se poate naște fără ca autorul să fie înzestrat din plin cu percepție sau intuiție estetică, talent sau creativitate. Sau consumatorul de artă, fie el simplu admirator, profesor, critic sau istoric de artă, fără a avea măcar intuiție estetică, un atribut extrem de important. Creatorul de imagine este un fin observator al lumii în care trăiește, al formelor și obiectelor, al ambientului, al oamenilor și al experiențelor pe care le trăiește. Trebuie să aibă o perspectivă culturală și artistică asupra fiecărui element din care se compune universul înconjurător. Inevitabil, trebuie să cunoască, formele și metodele, convențiile, principiile și legile care acționează în procesele de creație, acestea fiind rezultatul muncii, experienței și practicii unor întregi generații de artiști: pictori, graficieni, fotografi, operatori de imagine, regizori. Toți aceștia, de-a lungul secolelor, au căutat și au găsit, au experimentat și au acceptat, au folosit și ne-au transmis cunoașterea, odată cu operele lor: picturi celebre, desene sau schițe impresionante, capodopere fotografice sau cinematografice. Fotograful sau cineastul, în lucrările lor, surprind un moment unic al evoluției timpului. Acel moment se impune a fi esențial, deosebit, echilibrat, stabil și veridic, pentru a putea căpăta atributul cel mai dorit, acela care îl definește ca operă vizuală memorabilă.
Trebuie să definim de la bun început cea mai importantă noțiune cu care vom opera de-a lungul acestei lucrări, „imaginea”. Cuvântul „imagine” are o evoluție polisemică destul de consistentă, întinsă pe mai bine de două secole și, astăzi, înțelegem că imaginea fizică a unei realități, adică fotografia sau imaginea filmului cinematografic în sine, ca obiecte, nu trebuie despărțite brutal, categoric, de imaginea mentală, adică acea formă a imaginii care există ca formă abstractă de reprezentare specifică a unei realități de orice tip sau formă, născută prin execuția mecanismelor și proceselor cerebrale complexe, de natură cognitivă și perceptivă, stocată în memoria oricărui individ.”